Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018)

A fost, se pare, prima oară când a tresărit în mine, în copilul care eram, sentimentul patriotic, care mi-a mai apărut doar în anumite momente ce țin, probabil, de evenimente, dar și de starea mea psihică; sau, mai probabil, de ceea ce-mi recomanda tatăl meu pe care îl vedeam în mare preteșug cu simpatici evrei, unguri, vorbind o maghiară perfectă, deoarece își făcuse liceul la Oradea-Mare, o școală, aproape o fortăreață, ținută de preoți minoriți unguri, în anii douăzeci: – Tată, când trebuie să fim și să ne simțim Români? – Foarte simplu, a sosit răspunsul, când țara noastră, România, e contestată, sau când se află în pericol! / Nicolae Breban Ca să ne identificăm în lume, la un secol de la Marea Unire, este de ajuns să spunem că existăm la confluența Carpaților cu Dunărea, cu Nistrul și cu Marea cea Mare, că venim de la Roma, că ne chemăm încă romani, că vorbim „latina dunăreană”, că ne închinăm Domnului/ Dominus, dar că avem și nostalgia Noii Rome bizantine, cunoscute direct de strămoși prin limba lui Chiril și Metodiu, prin buchii și prin curgerea doinită a dorului. Cu alte cuvinte, noi unim cele două jumătăți ale Europei într-un concert al culturii și civilizației, pe care Aura Christi – discret și senin – ni-l trimite cu gânduri de bine, prin vocea unor personalități care știu să cuvânteze ex profundis. / Ioan-Aurel Pop Academia Română rămâne fidelă misiunii și destinului său princeps, consolidate de istoria sa, ca păstrătoare a valorilor și conștiinței noastre identitare: limba română, cultura și spiritualitatea neamului nostru. / Victor Voicu